În noiembrie 1820, echipajul unei corăbii americane de vânătoare de balene se afla la mii de kilometri de uscat când un cașalot uriaș a lovit nava în mod repetat. Corabia s-a scufundat, iar 20 de oameni au rămas în mijlocul Pacificului, înghesuiți în trei bărci mici. Următoarele luni aveau să transforme o poveste despre naufragiu într-unul dintre cele mai cumplite episoade de supraviețuire din istoria maritimă.
Essex pleacă într-o călătorie care trebuia să dureze ani
În august 1819, baleniera Essex a plecat din Nantucket, Massachusetts, pentru o expediție în Pacific. În acea perioadă, Nantucket era unul dintre marile centre ale industriei baleniere americane, iar asemenea călătorii puteau dura doi sau chiar trei ani.
La comanda navei se afla căpitanul George Pollard Jr., iar prim-ofițer era Owen Chase. Essex avea un echipaj de 20 de oameni și navigase deja mii de kilometri atunci când a ajuns în zona de vânătoare din Pacificul de Sud.
Pe 20 noiembrie 1820, mai mulți membri ai echipajului se aflau în bărcile mici urmărind balene, în timp ce o parte dintre oameni rămăseseră la bordul navei.
Atunci a apărut un cașalot neobișnuit de mare.
Balena s-a întors direct spre corabie
Potrivit mărturiei publicate ulterior de Owen Chase, animalul s-a apropiat de Essex și a lovit corabia cu capul.
După primul impact, balena s-a îndepărtat.
Pentru câteva momente, marinarii au crezut că pericolul trecuse.
Dar animalul s-a întors.
A pornit din nou spre navă și a lovit-o cu o forță devastatoare. Corpul din lemn al balenierei a fost avariat atât de grav încât marinarii au înțeles rapid că Essex nu mai putea fi salvat. Incidentul din 20 noiembrie 1820 este bine documentat, inclusiv de Nantucket Historical Association.
Imaginea unui cașalot suficient de puternic pentru a distruge o navă avea să rămână în istorie și să contribuie, decenii mai târziu, la inspirația pentru celebrul roman „Moby-Dick” al lui Herman Melville.
20 de oameni și trei bărci în mijlocul Pacificului
Toți cei 20 de membri ai echipajului au supraviețuit atacului inițial.
Au recuperat cât au putut de mult din epava care încă plutea: apă, biscuiți, instrumente de navigație și alte câteva provizii.
Apoi s-au împărțit în trei bărci deschise, fiecare lungă de numai câțiva metri.
În jurul lor se întindea Pacificul.
Problema era că se aflau extrem de departe de cele mai apropiate zone locuite.
Marinarii au avut de ales între mai multe direcții. Insulele Marquesas erau relativ mai apropiate, dar oamenii se temeau de relatările despre canibalism ale populațiilor din unele insule ale Pacificului. În schimb, au decis să încerce un traseu mult mai lung către coasta Americii de Sud. Decizia avea să se dovedească aproape fatală. (Smithsonian Magazine)
Apa și mâncarea au început să dispară
La început, fiecare om primea o cantitate foarte mică de biscuiți și apă.
Dar căldura, sarea și expunerea continuă la soare îi slăbeau rapid.
Proviziile scădeau.
Bărbații au început să sufere de deshidratare severă. Buzele li se crăpau, pielea era arsă de soare, iar corpurile începeau să consume ultimele rezerve de grăsime și mușchi.
Când ploua, încercau să strângă fiecare picătură de apă.
Când vedeau o pasăre sau un pește, orice posibilă sursă de hrană devenea vitală.
După aproximativ o lună pe mare, au ajuns pe insula Henderson, astăzi parte a insulelor Pitcairn. Au găsit puțină apă dulce și hrană, dar resursele erau prea limitate pentru întregul grup.
Trei dintre oameni au decis să rămână pe insulă.
Ceilalți 17 s-au urcat din nou în bărci și au plecat în larg.
Apoi unul dintre oameni a murit
Situația a devenit tot mai gravă.
Unul dintre marinari a murit din cauza epuizării și a lipsei hranei.
În mod normal, trupul unui marinar mort pe mare ar fi fost încredințat oceanului.
Dar cei rămași în viață se aflau deja la limita supraviețuirii.
Au luat atunci decizia pe care încercaseră să o evite.
Au folosit trupul celui mort drept hrană.
Nu avea să fie ultima dată.
Pe măsură ce zilele treceau și alți oameni mureau, supraviețuitorii au recurs din nou la același gest. Sursele istorice confirmă că mai multe dintre echipajele bărcilor au ajuns la canibalism pentru a supraviețui.
Dar într-una dintre bărci situația avea să devină și mai cumplită.
Au tras la sorți cine trebuia să moară
În barca în care se afla căpitanul George Pollard, oamenii ajunseseră atât de slăbiți încât moartea părea inevitabilă.
Nu mai existau aproape deloc provizii.
Atunci marinarii au decis să tragă la sorți.
Un om urma să fie sacrificat pentru ca ceilalți să poată continua să trăiască.
Sorții au căzut asupra tânărului Owen Coffin, care era chiar vărul căpitanului Pollard.
Pollard ar fi încercat să-i ofere propria viață în locul lui, însă Coffin a acceptat rezultatul tragerii la sorți. Un alt marinar, Charles Ramsdell, a primit sarcina de a-l împușca.
Coffin a murit, iar ceilalți au folosit trupul său pentru a supraviețui.
Era exact lucrul de care marinarii se temuseră atunci când refuzaseră traseul mai scurt spre unele insule ale Pacificului.
Încercaseră să evite presupusul canibalism al altora și ajunseseră ei înșiși să recurgă la el.
Salvarea a venit după luni întregi
În februarie 1821, după aproape trei luni petrecute în bărci, au apărut în cele din urmă nave la orizont.
Owen Chase și doi dintre oamenii săi au fost salvați de vasul britanic Indian.
Câteva zile mai târziu, pe 23 februarie, căpitanul Pollard și Charles Ramsdell au fost găsiți de baleniera Dauphin. Cei doi erau într-o stare teribilă după săptămânile petrecute pe mare.
Cei trei marinari rămași pe insula Henderson au fost și ei recuperați ulterior.
Din cei 20 de oameni care supraviețuiseră scufundării Essex, numai opt au supraviețuit întregii tragedii. Nantucket Historical Association estimează că încercarea lor de supraviețuire a durat, în funcție de grup, între aproximativ 89 și 139 de zile.
Povestea care avea să inspire „Moby-Dick”
La numai câteva luni după întoarcerea acasă, Owen Chase și-a publicat relatarea despre naufragiu.
Cartea sa din 1821 descria atacul balenei și suferințele echipajului și avea să circule mult timp printre marinari.
Ani mai târziu, Herman Melville a aflat povestea Essex și a citit relatarea lui Chase în perioada în care lucra el însuși pe o balenieră. Evenimentele au devenit una dintre principalele surse de inspirație pentru „Moby-Dick”, publicat în 1851.
Balena albă din roman este o creație literară și nu trebuie confundată direct cu animalul care a scufundat Essex. Melville s-a inspirat și din relatările despre un alt cașalot celebru, cunoscut drept Mocha Dick.
O poveste aproape imposibil de imaginat
Dezastrul navei Essex a rămas celebru nu doar pentru faptul neobișnuit că un cașalot a reușit să distrugă o corabie.
Partea cu adevărat tulburătoare este ceea ce s-a întâmplat după aceea.
Douăzeci de oameni au plecat în trei bărci mici printr-un ocean uriaș. Au rămas fără apă și hrană, au privit cum camarazii lor mureau unul după altul și, în cele din urmă, au fost obligați să ia decizii pe care probabil niciunul dintre ei nu și-ar fi imaginat vreodată că le-ar putea lua.
La final, doar opt s-au întors acasă.
Iar aproape două secole mai târziu, povestea navei Essex continuă să fie una dintre cele mai tulburătoare relatări reale despre cât de departe poate ajunge omul atunci când singura alternativă este moartea.
