Dacă răsfoiești fotografii de familie realizate în urmă cu 100 sau 150 de ani, un lucru devine imediat evident: aproape nimeni nu zâmbește. Copii, părinți, bunici sau tineri proaspăt căsătoriți privesc obiectivul cu aceeași expresie serioasă. La prima vedere, ai putea crede că oamenii acelor vremuri erau mai triști. În realitate, explicația ține atât de tehnologia fotografiei, cât și de felul în care societatea privea un portret.
În primele decenii ale fotografiei, realizarea unei imagini era mult mai complicată decât simpla apăsare a unui buton. Primele procedee fotografice necesitau timpi de expunere considerabil mai lungi decât cei de astăzi. În anii 1840, în funcție de tehnică și de lumină, persoana fotografiată putea fi nevoită să rămână nemișcată zeci de secunde sau chiar mai mult. Orice mișcare risca să transforme chipul într-o pată neclară.
Din acest motiv, menținerea unui zâmbet larg putea fi incomodă și dificilă. Era mult mai simplu să păstrezi gura relaxată și o expresie neutră. În studiourile fotografice au fost folosite chiar și diferite suporturi ascunse în spatele persoanelor pentru a le ajuta să-și mențină corpul și capul nemișcate. Totuși, timpul de expunere nu explică singur toate chipurile serioase pe care le vedem în fotografiile vechi.
Pe măsură ce tehnologia s-a îmbunătățit, fotografiile puteau fi realizate mult mai repede, dar oamenii au continuat multă vreme să pozeze fără să zâmbească. Motivul era cultural. Portretul fotografic moștenise multe dintre convențiile portretului pictat. O fotografie era considerată un obiect important, destinat să păstreze imaginea unei persoane pentru familie și pentru generațiile următoare. O expresie calmă și serioasă transmitea demnitate, respectabilitate și autocontrol.
Mai exista și un motiv foarte practic: fotografiile nu erau ceva banal. Astăzi putem face zeci de fotografii într-un minut și le putem șterge imediat pe cele care nu ne plac. În secolul al XIX-lea, o vizită la fotograf era un eveniment. Oamenii își puneau hainele bune, își aranjau atent poziția și încercau să obțină un portret cât mai „oficial”. Pentru multe familii, fotografia respectivă putea rămâne una dintre puținele imagini pe care le aveau dintr-o anumită perioadă a vieții.
Asta nu înseamnă însă că oamenii din trecut nu zâmbeau niciodată în fotografii. Există fotografii cu persoane zâmbitoare încă din primele decenii ale acestui mediu. Un exemplu celebru datează din 1847 și îl prezintă pe un bărbat cu o expresie veselă, fiind adesea menționat printre cele mai vechi portrete fotografice cunoscute în care apare un zâmbet. Prin urmare, ideea că aparatele vechi făceau zâmbetul „imposibil” este o exagerare.
Schimbarea majoră s-a produs odată cu apariția aparatelor mai rapide, mai simple și accesibile publicului larg. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, fotografia a început să iasă din studiourile formale și să intre în viața de zi cu zi. Instantaneele au devenit tot mai comune, iar fotografiile au început să surprindă oamenii în vacanțe, la petreceri sau în momente obișnuite, nu doar în ipostaze solemne.
Treptat, zâmbetul a devenit aproape sinonim cu fotografia. Astăzi ni se pare firesc să zâmbim imediat ce vedem un aparat îndreptat spre noi, dar acesta este, într-o anumită măsură, un obicei cultural relativ modern. Oamenii din fotografiile vechi nu erau neapărat mai nefericiți decât noi. Pur și simplu trăiau într-o perioadă în care fotografia era tratată mai degrabă ca un portret solemn decât ca un instantaneu al fericirii.
