La zeci de kilometri sub picioarele noastre se află o cantitate uriașă de căldură, disponibilă zi și noapte, indiferent dacă bate vântul sau strălucește soarele. Acum, o nouă generație de tehnologii încearcă să transforme această energie ascunsă într-o sursă capabilă, într-o zi, să alimenteze orașe și industrii întregi. Ținta cea mai spectaculoasă este atingerea unor adâncimi de până la 20 de kilometri, acolo unde temperaturile pot urca spre câteva sute de grade Celsius.
Ideea pare desprinsă dintr-un proiect futurist: în loc să depindem doar de resurse aflate la suprafață, inginerii încearcă să ajungă la „cuptorul” natural al planetei. Finlanda a devenit unul dintre locurile importante pentru testarea geotermiei de mare adâncime, după ce forajele realizate în roca dură de sub Espoo au trecut de șase kilometri. În paralel, tehnologii dezvoltate în jurul cercetărilor MIT încearcă să împingă această frontieră mult mai jos.
Finlanda a dus forajele geotermale la peste șase kilometri
În zona Otaniemi, din Espoo, proiectul St1 Deep Heat a dus două puțuri până la aproximativ 6,2 și 6,4 kilometri adâncime. În rocile de acolo au fost măsurate temperaturi de aproximativ 120°C. Ideea era ca apa introdusă într-un puț să circule prin roca fierbinte și să revină prin celălalt suficient de încălzită pentru a alimenta rețeaua locală de termoficare.
Forajele au oferit cercetătorilor date valoroase despre ceea ce se întâmplă la asemenea adâncimi și despre limitele sistemelor geotermale actuale. Circulația apei între cele două puțuri nu a atins debitul necesar pentru exploatarea comercială planificată, astfel că proiectul energetic a fost oprit, iar puțurile au rămas disponibile cercetării. Lecția este importantă: accesul la rocă fierbinte este posibil, dar următorul salt tehnologic trebuie să facă aceste sisteme mai eficiente și mai ușor de exploatat.
Următoarea provocare: nu 6 kilometri, ci până la 20
În timp ce Finlanda a demonstrat cât de complicat este forajul geotermal în rocă dură, o altă tehnologie încearcă să împingă limitele mult mai jos. Quaise Energy, companie desprinsă din cercetările realizate la MIT, dezvoltă un sistem care urmărește să ajungă în cele din urmă până la aproximativ 20 de kilometri sub suprafața Pământului. Obiectivul este accesarea unor zone în care temperatura poate urca spre 300–500°C.
Diferența majoră apare chiar în modul în care ar urma să fie străpunsă roca. Burghiele convenționale se uzează rapid atunci când temperaturile, presiunile și duritatea rocii cresc. Sistemul experimental al Quaise folosește în schimb unde milimetrice produse de un dispozitiv numit girotron. Energia electromagnetică este transmisă către rocă, pe care o încălzește până când aceasta poate fi topită sau vaporizată. Tehnologia își are originile în cercetările din domeniul fuziunii nucleare.
Dacă sistemul va funcționa la scară industrială, consecințele ar putea fi importante. La temperaturi foarte ridicate, energia extrasă dintr-un singur puț ar putea fi mult mai mare decât în cazul sistemelor geotermale convenționale. În plus, căldura subterană este disponibilă permanent, ceea ce înseamnă că producția nu este întreruptă atunci când nu bate vântul sau când cerul este acoperit de nori.
De ce este atât de importantă adâncimea
Geotermia clasică are un dezavantaj geografic: cele mai bune resurse se găsesc în general acolo unde temperaturile ridicate sunt relativ aproape de suprafață. Tocmai de aceea Islanda și alte regiuni vulcanice beneficiază atât de mult de această energie. Dacă tehnologia ar permite însă atingerea economică a unor adâncimi mult mai mari, rocile suficient de fierbinți ar putea deveni accesibile într-un număr mult mai mare de țări.
Quaise estimează că zona de interes pentru energia geotermală foarte fierbinte se poate afla, în funcție de geologia locală, undeva între aproximativ 3 și 20 de kilometri adâncime. Compania urmărește temperaturi de până la aproximativ 500°C și dezvoltă în continuare tehnologia necesară pentru asemenea condiții extreme. Așadar, cei 20 de kilometri reprezintă deocamdată o țintă tehnologică, nu adâncimea unei centrale geotermale comerciale deja aflate în funcțiune.
O sursă permanentă de energie, dar nu lipsită de obstacole
Chiar dacă energia termică din interiorul planetei este enormă, transformarea ei în electricitate sau căldură utilizabilă rămâne dificilă. Echipamentele trebuie să reziste la temperaturi și presiuni extreme, forajele sunt costisitoare, iar sistemele geotermale artificiale trebuie proiectate astfel încât fluidele să circule eficient prin rocă. Experiența proiectului finlandez de la Espoo este tocmai dovada că adâncimea, singură, nu garantează succesul.
Totuși, cercetările continuă într-un ritm rapid. În 2025, Quaise a anunțat teste în teren ale tehnologiei sale cu unde milimetrice, iar compania își propune să combine această metodă cu echipamentele convenționale de foraj. MIT descrie tehnologia drept una dintre direcțiile importante ale noii generații de sisteme geotermale.
Pentru Finlanda, interesul pentru căldura subterană face parte dintr-o transformare energetică mult mai amplă. Țara și-a stabilit prin politica climatică obiectivul neutralității carbonului pentru anul 2035, nu 2030, iar soluțiile de încălzire cu emisii reduse reprezintă o parte importantă a acestei strategii.
Cea mai spectaculoasă perspectivă rămâne însă cea aflată mult sub picioarele noastre. Dacă inginerii vor reuși cândva să foreze rapid și rentabil până în zone cu temperaturi de câteva sute de grade, multe regiuni ale lumii ar putea obține acces la o sursă permanentă de energie fără să depindă de vreme. Finlanda a arătat cât de departe pot ajunge forajele geotermale convenționale, iar tehnologiile experimentale încearcă acum să împingă această frontieră spre adâncimi care, până recent, păreau aproape imposibile.
