Reflecții despre Lucescu, Ienei și Duckadam: să nu-i uităm
Corvinul Hunedoara nu a știut ce înseamnă marea performanță, în fotbalul românesc, până în anii ’80.
Venirea lui Mircea Lucescu în 1978 a adus un suflu nou. Orașul din care se ridică, semeț, atât furnalele, cât și Castelul Corvinilor a reînnăscut fotbalistic, deși clubul Corvinul, înființat în 1921, avea deja o istorie de peste jumătate de secol. Corvinul Hunedoara trăiește astăzi și pentru că Mircea Lucescu a reușit să ridice ștacheta.
Mircea Lucescu, ajutat de Romulus Gabor și de Michael Klein, instituia „norma hunedoreană”, adică frica adversarilor de a primi trei sau mai multe goluri, pe terenul Corvinului. Inclusiv grație lui Mircea Lucescu, Corvinul a jucat două semifinale de Cupă ale României, performanțe îmbunătățite în istoria Corvinului doar de câștigarea trofeului, reușită de Florin Maxim și jucătorii săi, în 2024. De asemenea, a jucat meciuri de Cupa UEFA, iar acest rezultat a fost egalat de Corvinul în preliminariile Europa League, în sezonul 2024/25.
Corvinul a terminat pe locul 3 Divizia A, în sezonul 1981-1982. Chiar și după plecarea lui Mircea Lucescu de la Hunedoara, echipa a reușit rezultate mari, ca victoria 3-1 împotriva Stelei București, semnată în martie 1986, cu câteva luni înainte ca echipa antrenată de Emerich Ienei să cucerească trofeul Cupei Campionilor Europeni.
Așa cum posibilul a fost reconturat la Hunedoara, și fotbalul românesc se poate lăsa inspirat de abnegația arătată de Lucescu. Fiorul trecerii în neființă a lui Mircea Lucescu poate însemna apariția unei noi generații care să inspire fotbalul românesc mai departe.
Importante nu sunt plânsul și vorbele, ci să nu-i uităm. În 1970, cu 8 ani înainte de a sosi la Hunedoara, Pele îi cerea tricoul lui Mircea Lucescu, după un meci câștigat cu 3-2 de brazilieni, în fața noastră. Dintr-un alt fel de vremuri grele, dominate de incertitudine, pot izvorî alți oameni ca Mircea Lucescu, în fotbalul românesc. Important e ca, atunci când vor apărea, să nu-i luăm de-a gata, cum am avut tendința de a o face cu orice figură legendară, în fotbalul românesc: Emerich Ienei, Helmuth Duckadam sau Mircea Lucescu. Dar, cel mai important, să nu-i uităm pe aceștia, chiar dacă ne-au părăsit toți trei, într-un timp atât de scurt.
