Părinții anilor ’60 și ’70 n-au fost perfecți, dar au dezvoltat 9 obiceiuri de „dragoste dură” pentru copii mai rezilienți
Disciplinarea constantă și pedepsele pot afecta durabilitatea mentală a copiilor, însă un strop de dragoste dură s-ar putea să fie exact ceea ce au nevoie toți copiii. Potrivit terapeutei Dr. Nicole McGuffin, o combinație de structură și îngrijire, alături de dragoste dură, reprezintă modul în care părinții buni își cresc copiii. Deși părinții din anii ’60 și ’70 nu au fost perfecți, obiceiurile lor de dragoste dură au contribuit la formarea unor copii mai rezilienți.
În comparație cu părinții care tind să fie excesiv de protectori și cu copiii răsfățați de astăzi, aceștia au găsit modalități de a-i provoca pe copii în scopul dezvoltării personale.
Părinții din anii ’60 și ’70 nu au fost perfecți, dar aceste 9 obiceiuri de dragoste dură au dus la creșterea unor copii mai rezilienți:
1. Încurajarea jocului afară toată ziua. Abordarea de tip „ieși afară” era o practică importantă pentru copii, nu doar pentru a învăța să-și regleze emoțiile, ci și pentru a-și stimula creativitatea și gândirea critică. Deși putea fi enervant pentru cei care preferau să stea înăuntru, le oferea un spațiu esențial pentru a-și gestiona timpul.
2. Prioritizarea obligațiilor familiale în fața întâlnirilor cu prietenii. Valorile familiale ale generațiilor anterioare au impus ca, adesea, copiii să refuze activitățile extracurriculare sau întâlnirile cu prietenii pentru a petrece timp de calitate alături de familie. Aceste momente de împreună sunt esențiale pentru a crea un sentiment de apartenență și siguranță.
3. Aplicarea timpilor de pauză. Tinerii din zilele noastre preferă adesea distragerea atenției în locul statului în singurătate cu gândurile lor. Din păcate, lipsa plictiselii în copilărie a dus la o anxietate crescută. Prin tehnici de disciplinare precum timpii de pauză, copiii învățau să-și regleze sentimentele și să exerseze răbdarea.
4. Corectarea copiilor în fața prietenilor. Deși acest lucru poate fi controversat astăzi, în trecut, părinții nu aveau ezitări în a disciplina copiii altora. Dacă aceștia greșeau, trebuiau să facă față consecințelor, chiar și în fața prietenilor.
5. Refuzul de a oferi explicații detaliate pentru decizii. Generația X știe cât de frustrant era să audă „pentru că așa am spus” din partea părinților. Totuși, această practică i-a învățat să accepte deciziile fără a contesta sau a căuta explicații, dezvoltându-le astfel o mai bună autoreglare emoțională.
6. Permisiunea de a lăsa consecințele naturale să se manifeste. De la uitarea temelor până la pierderea termenelor limită, uneori dragostea dură înseamnă a permite copiilor să experimenteze consecințele acțiunilor lor. Acest lucru îi ajută să învețe responsabilitatea și să-și asume greșelile.
7. Lipsa supravegherii în timpul jocului afară. Chiar dacă acest lucru pare un coșmar pentru părinții care protejează, lăsându-i pe copii să se joace afară le-a oferit oportunitatea de a-și dezvolta abilitățile de evaluare a riscurilor și de a-și gestiona anxietatea pe termen lung.
8. Adoptarea unui stil de parenting „rezolvă singur”. Părinții din anii ’60 și ’70 au optat pentru o abordare mai puțin intervenționistă, permițând copiilor să își rezolve singuri problemele, oferindu-le un sentiment de libertate și independență.
9. Crearea unei structuri mai puțin rigide. Copiii din acea perioadă erau adesea liberi să își petreacă timpul așa cum doreau, cu excepția sarcinilor de la școală și a responsabilităților de acasă. Acești copii au învățat să-și gestioneze timpul în mod eficient, având o capacitate mai bună de autoreglare și organizare în viața adultă.
