Mama spune că modul în care te tratează copiii tăi ca adulți reflectă cum s-au simțit în copilărie
Mulți părinți rămân surprinși când copiii lor adulți aleg să nu mai aibă contact cu ei, chiar și în condițiile în care au existat conflicte în timpul copilăriei. Adesea, părinții își blamează copiii, numindu-i nerecunoscători sau indiferenți. Dar, oare, copiii sunt cu adevărat de vină?
Conform mamei Erin O’Regan, modul în care copiii adulți își tratează părinții reflectă adesea cum s-au simțit în copilărie. Dacă părinții i-au făcut să se simtă neimportanți sau i-au desconsiderat, copiii au învățat astfel să își trateze familia. O’Regan, care creează conținut online despre parenting, a denumit acest aspect „o pastilă amară de îngrijire paternă”, afirmând: „Modul în care copiii tăi te tratează atunci când nu mai au nevoie de hrană și adăpost este o reflecție directă a modului în care i-ai făcut să se simtă atunci când aveau nevoie de tine pentru a supraviețui.”
Deși există nuanțe în anumite cazuri și situații individuale, O’Regan subliniază că majoritatea copiilor adulți nu doresc să întrerupă contactul cu părinții lor și sunt dispuși să depună eforturi pentru a avea o relație bună. „Suntem biologic programați să ne dorim asta”, a scris O’Regan. „Iar dacă simțim că nu putem avea asta, este pentru că nu am avut de ales”, a insistat ea.
În acest context, mama Crystal Allon a împărtășit că s-a conectat profund cu cele spuse de O’Regan. Ea a observat că relația pe care o are cu propria mamă este o reflexie directă a modului în care a fost tratată în copilărie, mai ales în momentele în care a avut cea mai mare nevoie de sprijinul mamei sale. Ca părinte, Allon recunoaște cât de greu este pentru părinți să conștientizeze această realitate. „Acest lucru este foarte greu pentru părinți să accepte. Cred că mulți părinți spun: „Asta nu e adevărat”, iar aici apare neînțelegerea.”
Mulți părinți care se confruntă cu această situație susțin că și-au iubit copiii în timpul copilăriei și le-au oferit tot ce aveau nevoie pentru a supraviețui și a se dezvolta. Totuși, se ridică o întrebare: „Ai oferit copilului tău tot ceea ce credeai tu că are nevoie sau ai oferit tot ceea ce avea nevoie din perspectiva lui?” Allon a recunoscut că nu a reușit să facă acest lucru constant cu copiii ei, adăugând că nu a reușit să își vindece traumele din copilărie și era adesea extrem de afectată de acestea, ceea ce o făcea să se retragă.
„Pe măsură ce copiii mei au crescut și au început să se distanțeze de mine, m-am întrebat: „Ce se întâmplă aici?” M-am uitat la mine însămi și acum, privind înapoi la copilăria copiilor mei, recunosc că am ratat anumite aspecte importante.”
Este important de menționat că nu este responsabilitatea copilului să corecteze greșelile părinților. De asemenea, nu este datoria unui adult să repare o relație deteriorată, creată de unul sau ambii părinți. Unii oameni care au avut relații dificile cu părinții simt că este datoria lor să repare lucrurile, să depună eforturi pentru a construi un pod între ei și părinți.
Părinții trebuie să învețe și să înțeleagă cum să fie părinți, dar, fără a-și recunoaște și vindeca traumele din copilărie, nu vor putea deveni cea mai bună versiune a lor pentru copiii lor. Ultima decizie pe care cineva ar dori să o ia este să întrerupă contactul cu părintele, dar dacă situația devine prea toxică sau un părinte refuză să își recunoască greșelile, aceasta poate deveni singura opțiune.
„Și pentru părinții care au copii mici, suntem aici pe termen lung”, scrie O’Regan. „Când copiii noștri nu ne mai au nevoie, ne vor trata așa cum i-am făcut să se simtă; să îi facem să simtă că soarele răsare și apune cu ei.” Aceasta înseamnă să fim consecvenți, să prioritizăm timpul petrecut împreună, să comunicăm deschis și să ne concentrăm pe bucuria pe care o aduce copilul, în loc să ne concentrăm pe ceea ce nu merge bine. De asemenea, este recomandat să se caute ajutor profesional. Problemele vechi și durerea nerezolvată sunt adesea cele mai mari obstacole în calea relației cu propriul copil, atât acum, cât și în viitor.
