Gestul mamei mele pe patul de moarte m-a marcat în timpul sarcinii
„Ți-am comandat o rochie de vară. Îți va plăcea! Am purtat rochii de vară pe toată durata sarcinii cu tine și cu fratele tău,” a spus mama mea.
Ea vorbea cu mândrie despre sarcinile sale cu greutate mică. „Am ieșit din spital într-una.” M-am simțit neliniștită. Primul meu instinct a fost să resping cadoul, nevăzut, argumentând împotriva multor favoruri necerute ale mamei. Ironia era că speranța ei ca eu să nu iau prea mult în greutate în timpul sarcinii era acolo, alături de mine. Femeile din familia mea nu sunt bune la diete — privarea zilnică de alimentele preferate este o rețetă sigură pentru nebunie — așa că nu aveam să scap niciodată de kilogramele în plus. Mi-am reprimat îngrijorările și protestul, dar sunt sigură că aveam un ton tăios când am întrebat dacă rochia este returnabilă. Oamenii spun că întotdeauna îi rănești pe cei pe care îi iubești, și sunt destul de sigură că expresia a apărut din relațiile dintre mame și fiice.
Nu voiam stres; eram în sfârșit însărcinată după săptămâna a șaptea, cu bătăi de inimă auzite și tot. Două ani de încercări și două avorturi spontane timpurii m-au făcut să decid că, dacă nu eram menită să port un copil, vom adopta unul, sau eu și soțul meu vom fi oameni fără copii care merg mereu în Hawaii și au mobilă foarte frumoasă.
Mama mea m-a ajutat să fac pace după al doilea avort spontan, când plângând, conduceam spre serviciu. Mi-a spus: „Dacă nu se întâmplă, ce contează? Poți avea în continuare bucurie.” Nu a spus cum aș putea face asta sau de ce credea că este posibil, dar a fost suficient pentru mine. Nu era o optimistă, mama mea, așa că pronunțările ei mai pozitive erau cele pe care le luam cel mai în serios.
În timp ce mama mea murea, a făcut ceva ce m-a marcat în timpul sarcinii, și voi purta asta cu mine pentru totdeauna. Pentru o persoană superstițioasă, dar nereligioasă ca mine, sarcina după câteva încercări false este un lucru ciudat. Fiecare tic, fiecare tăcere, fiecare lipsă de tic, fiecare lipsă de tăcere trebuia să însemne ceva. Eram atât de concentrată pe a aștepta să se întâmple ceva rău, încât nu am observat când s-a întâmplat. Lucrurile s-au schimbat atât de repede, și ca majoritatea capcanelor pe care viața ți le aruncă, nu eram sigură cum să fac față.
Ar fi trebuit să simt că ceva nu este în regulă de ziua tatălui meu. Părinții mei erau în Las Vegas pentru o escapadă rapidă, iar eu am sunat să-i urez tatălui meu la mulți ani. După aceea, mama a preluat telefonul și mi-a spus: „Am uitat ziua de naștere a tatălui tău, mă simt atât de rău. Nu știu ce este în neregulă cu mine.”
Casino-urile erau reci și greu de parcurs, iar ea se sufoca. Am crezut că face o scuză pentru că a uitat ziua de naștere a soțului ei, dar ar fi trebuit să știu că era mult mai mult decât o uitare. Aceasta era o femeie care se mândrea cu darurile sale excelente.
A fost internată în spital câteva săptămâni mai târziu — respirația îi era dificilă, iar rinichii nu funcționau bine. Medicii nu au reușit să descopere ce era în neregulă cu ea. A fost externată, ușor îmbunătățită, după tratamentele pentru respirație, invocând (poate) pneumonia. Medicii nu erau încă siguri, dar părinții mei nu au pus prea multe întrebări. Era externată și pe drumul spre recuperare pentru bebeluș, iar asta era tot ce îi păsa. Apoi, a fost internată din nou în spital în septembrie, chiar înainte de a naște.
Era foarte bolnavă… insuficiență renală, hipertensiune arterială, și acum un diagnostic. Avea sclerodermie, o boală autoimună rară care, în cea mai severă formă, atacă și întărește organele interne. Avea forma severă. Eram sigură că nu va fi acolo să vadă nașterea primului ei nepoțel.
Dar a ieșit din spital chiar înainte să intru eu. Am fost indusă, iar ritmul cardiac al fiului meu a căzut dramatic. Medicii m-au întrebat: „Vrei să încerci din nou inducția mâine sau să facem o cezariană?” Nu mă așteptam la o cezariană, nu am cercetat-o, sau nimic, dar voiam doar ca bebelușul meu să fie în brațele mele. Familia noastră avusese prea mult ghinion în ultima vreme pentru a risca.
Am spus da într-o clipă. Totul a decurs bine. Fiul meu a apărut, iar plânsul lui m-a umplut de ușurare și speranță. L-am cântat înainte ca personalul să-l ducă la maternitate.
După o privire la nepotul ei, mama mea, mică și obosită, a venit imediat la mine. Nu a spus niciun cuvânt despre boala ei, chiar și atunci când am întrebat. Mama mea detesta părinții care se plâng copiilor lor despre bolile lor. Se îngrijea de mine și cerea mai multe pături.
A stat lângă mine în camera de post-operatorie, încercând să mă țină cald în timp ce tremuram de efectele epiduralei. Toți ceilalți admirau pe Clark, și eram puțin supărată pe ea că nu era cu ei, dar ținea mâna mea și nu am lăsat-o să plece.
Am avut nevoie de mama mea, chiar dacă nu aș fi recunoscut-o cu voce tare. Înainte să se îmbolnăvească, mama voia să fie bunică mai mult decât orice. Ea și tatăl meu ofereau deja ajutor cu bebelușul în fiecare zi când mă întorceam la muncă. Vor mai coace, vor merge la parc, vor face excursii. Aveau peste 60 de ani, dar se asigurau că erau doar copii mari.
Așezase programul de dializă pentru a putea ajuta cu bebelușul. Promisese că va ajuta cu Clark, și nicio boală nu avea să-i stea în cale, chiar dacă insistasem să nu se îngrijoreze.
Și a început să se simtă mai rău după o cădere, insuficiență cardiacă congestivă, probleme continue cu rinichii, plus un accident vascular cerebral: abia pot enumera lista de lucruri prin care a trecut. Boala o distrugea încet. Abia putea să-l țină pe fiul meu când s-a născut, iar ulterior a devenit din ce în ce mai greu. A ajutat la schimbarea scutecelor și la hrănirea lui, dar nu putea să se joace așa cum o văzusem jucându-se cu alți copii.
Când îl luam pe Clark de la casa lor, ea spunea lucruri precum: „Îi place de tatăl tău. E bine, având în vedere că tatăl tău nu a avut atât de mult timp cu voi copiii cât am avut eu.” Dar privirea din ochii ei traducea că „Îmi doresc cu disperare să fiu bunica pe care mi-am imaginat-o.”
Acelea erau zilele bune.
