Dumitru Chisăliță: Exploatarea gazelor din Marea Neagră reprezintă o oportunitate istorică pentru România
Exploatarea gazelor din Marea Neagră constituie o oportunitate semnificativă pentru România, dar esența acestei valori strategice nu se află în gazul în sine, ci în utilizarea veniturilor generate, subliniază Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă.
Dumitru Chisăliță afirmă că România are șansa de a deveni din nou un important producător de gaze în Uniunea Europeană, o premieră după multe decenii. Beneficiile acestei exploatări sunt evidente: diminuarea importurilor, îmbunătățirea balanței comerciale, creșterea veniturilor bugetare și sporirea competitivității industriale. Totuși, el subliniază că valoarea reală nu provine din resursele extrase, ci din modul în care vor fi folosite veniturile obținute. Istoria arată că multe state bogate în resurse au rămas vulnerabile din cauza confuziei între bogăția naturală și dezvoltare. Prosperitatea nu este garantată doar de resurse; este determinată de instituții eficiente, investiții și capacitatea statului de a transforma avantajele naturale în beneficii economice și tehnologice.
Chisăliță subliniază că România trebuie să valorifice această oportunitate printr-un program amplu de modernizare, care să includă dezvoltarea infrastructurii energetice, extinderea capacităților nucleare, investiții în surse de energie regenerabilă, digitalizarea rețelelor și susținerea unei politici industriale inovatoare. El atrage atenția asupra unei dezbateri publice blocate de opoziții artificiale, cum ar fi gaz versus regenerabile, nuclear versus solar, stat versus piață, Bruxelles versus București. Chisăliță subliniază că sistemele energetice moderne funcționează prin complementaritate, unde energia nucleară asigură stabilitate, hidrocentralele oferă flexibilitate, sursele regenerabile reduc costurile și emisiile, iar gazul natural rămâne combustibilul de tranziție esențial pentru echilibrarea sistemului.
Independența energetică nu se obține prin alegerea unei singure tehnologii, ci prin combinarea inteligentă a tuturor resurselor disponibile. Totodată, Chisăliță consideră că România trebuie să aibă o viziune clară asupra tranziției energetice. Aceasta este adesea percepută ca o obligație climatică impusă de Uniunea Europeană; în realitate, reprezintă o competiție industrială globală majoră. Nu este vorba doar de reducerea emisiilor, ci și de controlul tehnologiilor care vor defini economia viitorului. Statele care vor prospera nu vor fi cele care consumă produse externe, ci cele care le dezvoltă, produc și exportă.
În cazul în care România se va limita doar la exportul materiei prime și la importul tehnologiilor necesare modernizării, avantajul competitiv se va diminua rapid. Chisăliță sugerează că, dacă veniturile generate din exploatarea gazelor vor sprijini crearea unei industrii naționale competitive, România poate transforma energia în motorul unei noi etape de industrializare. Aceasta ar însemna dezvoltarea de echipamente electrice, componente pentru rețele inteligente, baterii, tehnologii nucleare, software energetic și cercetare aplicată.
Chisăliță subliniază importanța investițiilor în educație, universități tehnice, cercetare și inovare, pentru ca firmele românești să devină participanți activi în marile proiecte europene, nu doar consumatori de produse tehnologice. El vorbește despre un nou sens al patriotismului economic, care nu înseamnă protejarea artificială a companiilor ineficiente, ci investiții care să susțină dezvoltarea capitalului uman și a tinerelor talente.
În ceea ce privește dimensiunea geopolitică a energiei, Chisăliță afirmă că România are potențialul de a deveni un furnizor esențial de securitate energetică pentru regiunea Mării Negre și Europa. Interconectările cu Republica Moldova demonstrează cum infrastructura energetică poate fi un instrument de politică externă. România ar putea juca un rol crucial în consolidarea independenței energetice a Republicii Moldova, integrarea Balcanilor și reconstrucția infrastructurii energetice a Ucrainei. În acest context, energia devine un instrument strategic de influență.
Chisăliță adaugă că apartenența la Uniunea Europeană nu limitează ambițiile României, ci le amplifică, oferind instrumente pe care un stat de dimensiunea României nu le-ar putea construi singur. Integrarea europeană necesită negocieri și compromisuri, dar marile state europene își promovează interesele în interiorul Uniunii, nu în afara ei. România trebuie să învețe că nu are nevoie de mai puțină Europă, ci de mai multă competență românească în Europa, de instituții capabile să negocieze eficient și de lideri politici dispuși să construiască alianțe durabile.
În concluzie, Chisăliță afirmă că România se află într-un moment rar în istoria sa, având resurse naturale importante, o poziție geografică strategică și acces la finanțare europeană, într-o perioadă în care securitatea energetică redefinește echilibrul de putere în Europa. Problema nu este lipsa resurselor sau potențialului, ci absența oamenilor cu viziune, capabili să transforme aceste avantaje într-un proiect național coerent. Dacă România va continua să privească energia doar ca un sector economic, va rata o oportunitate esențială. Totuși, dacă va înțelege că energia este fundamentul unei noi politici industriale și al unei influențe regionale, va demonstra că patriotismul autentic nu înseamnă retragerea din Europa, ci participarea activă la conturarea viitorului său.
