Mama a rămas singură la 42 de ani. Tata a murit într-un accident de mașină, iarna, când eu eram în ultimul an de liceu. De atunci, mama n-a mai avut pe nimeni. Paisprezece ani a muncit la contabilitatea unei fabrici din Ploiești, a venit acasă la șase, a gătit, s-a uitat la televizor, s-a culcat. Atât.
Așa că, atunci când m-a sunat în primăvară și mi-a spus, cu o voce pe care n-o mai auzisem de mult, „Ana, am cunoscut pe cineva”, am plâns de bucurie în mașină, pe marginea drumului.
Îl chema Andrei. Avea 58 de ani, era inginer, divorțat, fără copii. Se cunoscuseră la un curs de dans de societate pe care mama îl începuse „ca să iasă din casă”.
Ciudat era altceva: nu mi-l arătase niciodată. Nicio poză. Nimic.
„Nu vreau să-l judeci înainte să-l cunoști”, îmi zicea. „Când o să fie momentul, o să vină.”
Am respectat asta. Mama își câștigase dreptul la puțină intimitate după paisprezece ani în care nu ceruse nimic de la nimeni.
În iunie, în sfârșit, m-a invitat la ea la masă. „Vino duminică. Vreau să vă cunoașteți.”
Am cumpărat flori. Mi-am luat rochia albastră. Am repetat în mașină ce o să spun, ca o proastă. Îmi tremurau mâinile când am sunat la ușă.
„O, Doamne, ai ajuns!” a strigat mama dinăuntru.
A deschis ușa. În spatele ei, în hol, stătea un bărbat înalt, cu părul cărunt, cu o cămașă albastră călcată impecabil.
Am încremenit.
Îi știam fața.
Nu de undeva vag, nu „îmi pare cunoscut”. Îi știam fața exact, cu o precizie care m-a lovit ca un pumn în stomac. O văzusem la 18 ani, într-o sală de judecată, stând în picioare în boxa martorilor, în timp ce un judecător vorbea despre moartea tatălui meu.
Florile mi-au căzut din mână.
„Ana? Ce ai?” a întrebat mama.
Nu puteam vorbi. Mă uitam la el și îmi vuia capul.
„Mamă,” am reușit să spun, „tu știi cine e omul ăsta?”
Mama s-a albit. Andrei nu s-a mișcat. S-a uitat la mine cu o expresie pe care nu am putut s-o citesc — nu era vinovăție, nu era frică. Era ceva mai greu.
„Ana,” a spus el încet, „știu cine ești. Te-am recunoscut din prima. Ai fost în sala aia cu bunica ta. Stăteai pe rândul trei și aveai o geacă roșie. Te-ai ridicat și ai ieșit când s-au citit rapoartele medicale.”
Am început să tremur.
„Tu l-ai omorât pe tata.”
S-a lăsat o tăcere teribilă. Mama a pus mâna pe brațul meu.
„Nu, draga mea,” a spus ea. „Nu el.”
Am dat mâna ei la o parte. „L-am văzut, mamă! Era la proces!”
„Da,” a zis Andrei. „Am fost la proces. Ca martor.”
M-am oprit din tremurat. Nu înțelegeam.
„Stai jos, Ana,” a spus el. „Te rog.”
M-am așezat pe scaunul din hol, cu genunchii moi.
Andrei a rămas în picioare.
„În seara aia veneam din direcția opusă. Am ajuns la treizeci de secunde după impact. Șoferul care a intrat pe contrasens era beat, a murit pe loc. Eu am oprit primul. Am fugit la mașina tatălui tău.”
A înghițit în sec.
„L-am scos pe geam. Era conștient. Am stat cu el douăzeci și două de minute, până a venit salvarea. Îl țineam de mână și îi vorbeam ca să nu adoarmă. Îmi zicea că îl doare, apoi că nu îl mai doare, ceea ce era mai rău.”
Mama plângea în tăcere lângă ușă.
„Mi-a spus numele lui. Mi-a spus că are o fată de optsprezece ani pe care o cheamă Ana, că peste trei zile dădea examenul de admitere și că el trebuia să o ducă cu mașina. Mi-a spus să-i transmită că nu are voie să lipsească de la examen din cauza lui.”
Am început să plâng cum nu mai plânsesem de paisprezece ani.
Nu m-am dus la examen. Am dat abia în anul următor.
„A murit în ambulanță. Am depus mărturie la proces, ca să se stabilească vina șoferului. Am plecat de acolo și, timp de treisprezece ani, n-am dormit o noapte întreagă. Am căutat-o pe mama ta acum doi ani, prin cursul acela de dans — nu întâmplător. Am aflat unde merge și m-am înscris. Voiam doar să-i spun ce mi-a zis soțul ei. Atât. Nu voiam nimic altceva.”
S-a uitat la mama.
„Restul… restul s-a întâmplat singur. Și nu m-am așteptat.”
Mama a venit lângă mine și s-a așezat pe brațul fotoliului, cum făcea când eram mică și mă certam cu cineva la școală.
„Ana, de asta nu ți-am arătat nicio poză. Nu știam cum să-ți spun. Mi-a fost frică să nu crezi că îl înlocuiesc pe tatăl tău. Sau că e ceva bolnav în asta. Am amânat un an și jumătate.”
Andrei a scos din buzunarul de la piept un plic vechi, îndoit, cu hârtia roasă pe margini.
„Am scris în seara aia, când am ajuns acasă, tot ce mi-a zis. Cuvânt cu cuvânt, cât mai țineam minte. L-am purtat cu mine paisprezece ani, în fiecare geacă, în fiecare palton. Nu a fost al meu niciodată. E al tău.”
Mi l-a întins.
Nu l-am deschis atunci. L-am deschis abia seara, acasă, singură.
Nu vă spun ce scria. Sunt ultimele cuvinte ale tatălui meu și îmi aparțin.
Vă spun doar atât: în ele, tata mă ruga să am grijă de mama.
Paisprezece ani mai târziu, un străin care nu-mi datora nimic a făcut exact asta în locul meu.
Această poveste este ficțiune inspirată din fapte reale. Numele, personajele și detaliile au fost modificate. Orice asemănare este pur întâmplătoare.
