Adulții care nu-și sună des părinții pentru sfaturi au învățat 7 lecții triste în copilărie
Fiecare persoană are o relație unică cu părinții săi. În funcție de modul în care au fost crescuți, unii pot căuta ajutorul părinților pentru orice, chiar și după ce devin adulți. În schimb, există persoane care nu apelează aproape niciodată la părinți pentru sfaturi, iar acest comportament este adesea influențat de lecțiile învățate în copilărie.
Unii oameni pot dori părerea părinților lor în privința achiziționării unei locuințe sau a altor aspecte legate de viața de adult, însă, dacă au învățat că a fi vulnerabil înseamnă a fi slab sau că independența este esențială, este de înțeles de ce preferă să își rezolve singuri problemele.
Atunci când adulții nu își sună părinții pentru sfaturi, este posibil să fi învățat din copilărie următoarele lecții triste:
1. Nu ar trebui să fii vulnerabil
Solicitarea de ajutor poate fi percepută ca o acțiune înfricoșătoare, deoarece implică admiterea că ai greșit sau că nu deții toate răspunsurile. Copiii care au învățat că vulnerabilitatea echivalează cu slăbiciunea devin, ca adulți, reticenți în a căuta ajutor. Aceștia pot dezvolta un stil de atașament evaziv, având o toleranță scăzută pentru intimitate și relații durabile.
2. Nu este sigur să te bazezi pe alții
Unii părinți le pot transmite copiilor ideea că nu se pot baza pe nimeni altcineva, în afară de ei înșiși. Drept urmare, aceștia pot dezvolta o independență extremă, simțind că nu au nevoie să ceară ajutor, inclusiv de la părinți. Aceasta poate fi o reacție la trauma prin care au trecut, învățând că singura modalitate de a reuși este autosuficiența.
3. Evită conflictul cu orice preț
O parte a stilului de atașament evaziv este evitarea conflictelor. Persoanele care cresc în acest mod învață că dezacordurile nu duc la nimic bun și preferă să fie de acord pentru a păstra pacea. Chiar și în familie, observând cum părinții lor evită confruntările, aceștia ajung să nu mai sune acasă, temându-se că discuțiile pot degenera în conflicte.
4. Despărțirile sunt dureroase
Un alt motiv pentru care adulții nu își sună părinții este teama de durerea unei despărțiri. Chiar dacă nu este ușor să închei o conversație telefonică sau să pleci după o vizită, persoanele emoțional rezistente pot înfrunta aceste momente. În schimb, copiii care cresc temându-se de despărțiri tind să le evite, necontactându-și părinții pentru a nu experimenta o potențială durere emoțională.
5. A fi emoțional nu te ajută
Mulți adulți recurg la părinți pentru sfaturi, știind că se pot baza pe ei. Nu trebuie să se teamă de judecăți și au încredere în cei care i-au crescut. Însă, dacă în copilărie au învățat că părinții lor nu îi ascultă, aceștia vor căuta ajutor din alte părți sau vor încerca să își rezolve singuri problemele, protejându-se astfel de sentimentul de a fi neascultați.
6. Trebuie să fii independent
Unii părinți se tem că odraslele lor nu vor deveni independente, chiar și atunci când sunt foarte protectivi. Astfel, le pot insufla lecții despre cum să își trăiască viețile ca adulți independenți. Deși independența este esențială pentru dezvoltarea lor, copiii pot ajunge să nu mai simtă nevoia de ajutor din partea părinților, gestionând totul pe cont propriu.
7. Toată lumea îți va judeca alegerile
Pentru mulți adulți, absența apelurilor către părinți reprezintă o formă de protecție emoțională. În copilărie, ei au învățat că părinții le vor judeca alegerile. Prin urmare, pentru a evita rănirea emoțională, aleg să nu se deschidă față de ei. Copiii ar trebui să se simtă văzuți și auziți, dar nu toți au parte de o copilărie fericită. Cei care nu au avut ocazia să își exprime sentimentele nu vor dori să se bazeze pe părinți în viața adultă, anticipând o reacție negativă și lipsa de înțelegere.
