Cei care se simt mereu o povară au învățat 6 lecții în copilărie
Unii oameni ezită să ceară ajutor atunci când se confruntă cu dificultăți, temându-se că ar incomoda pe cei din jur, ceea ce le subestimează propriile nevoi.
Adulții care poartă sentimentul de a fi o povară adesea au învățat acest lucru încă din copilărie. Specialiștii în psihologie subliniază că relațiile timpurii ne influențează percepția despre sine și așteptările față de ceilalți. Când copiii primesc constant mesaje directe sau indirecte, aceste convingeri pot persista până la vârsta adultă.
Persoanele care au fost învățate aceste lecții nesănătoase în copilărie simt adesea că sunt o povară pentru alții:
1. Nevoile copiilor vin pe ultimul loc în raport cu cele ale altora.
Unii copii cresc în familii unde nevoile lor emoționale sunt ignorate. Aceasta se poate întâmpla atunci când un părinte se simte copleșit de viața adultă sau când un alt membru al familiei necesită mai multă atenție. În timp, copilul învață că a cere ajutor generează probleme, nu soluții. La început, aceasta este o adaptare la mediu, dar mai târziu devine o obișnuință. Ca adulți, ei pot deveni extrem de independenți, nu pentru că doresc să facă totul singuri, ci pentru că au învățat că a se baza pe alții nu este o opțiune sigură.
Partea dificilă este că ceea ce odată le-a fost de ajutor în a face față devine mai târziu o barieră în relațiile sănătoase. Chiar și atunci când persoane de încredere oferă sprijin, ei pot refuza instinctiv, deoarece acceptarea ajutorului le pare străină. A învăța că nevoile tale contează este un proces îndelungat, dar reprezintă una dintre cele mai sănătoase lecții pe care le poate reaprinde o persoană.
2. Doar copiii care nu cauzează probleme primesc laude.
A fi numit „copilul care nu a creat probleme” poate părea un compliment. Unii copii ajung să creadă că valoarea lor derivă din a fi tăcuți și din a face totul singuri, astfel încât să nu creeze muncă suplimentară pentru nimeni. Când adulții laudă copiii doar pentru că sunt ușor de gestionat, aceștia pot interpreta acest lucru ca pe o inconveniență a propriilor nevoi. În loc să ceară ajutor, ei învață să-și păstreze totul pentru ei.
Pe măsură ce cresc, pot continua să evite conflictele și să-și ascundă emoțiile dificile, pentru a nu dezamăgi persoanele dragi. Cei care par că au totul sub control, de multe ori, poartă o povară mai mare decât își poate imagina cineva.
3. Emoțiile îi fac pe ceilalți inconfortabili.
Nu toată lumea știe cum să reacționeze la tristețe sau frustrare. Unii copii sunt învățați să nu plângă sau să treacă peste probleme înainte de a avea ocazia să proceseze ceea ce simt. Acest lucru îi poate face să creadă că exprimarea emoțiilor duce la retragerea sau criticarea din partea adulților din jurul lor. După suficiente astfel de experiențe, mulți copii decid că e mai simplu să-și păstreze totul pentru ei. Nu împărtășesc sentimentele nu pentru că acestea dispar, ci pentru că nu simt că sunt în siguranță să le exprime.
În calitate de adulți, pot avea dificultăți în a se deschide, presupunând că emoțiile lor vor îngreuna viața celor din jur. Mulți dintre ei chiar își cer scuze înainte de a discuta despre ceva care îi deranjează. Se tem că sunt prea mult, considerându-se dramatici sau prea emoționali, chiar și atunci când exprimă sentimente complet normale.
4. Ajutarea părinților este mai importantă decât propriile dorințe.
Unii copii își consolează părinții, ajută la îngrijirea fraților mai mici, gestionează responsabilitățile gospodăriei sau învață să își ignore nevoile pentru că ceilalți par să aibă nevoie mai mult de ei. Acestora li se poate spune că sunt maturi pentru vârsta lor, iar în multe privințe chiar sunt. Devin responsabili și de încredere, dar această maturitate vine cu costul de a nu mai avea ocazia să fie doar copii. Când copiii își petrec anii îngrijind pe alții, ei pot deveni adulți care se simt vinovați când au nevoie de ajutor.
Primind sprijin, ei pot simți că este ceva străin sau chiar nemeritat. Sunt adesea primii care ajută pe ceilalți, dar ultimii care admit că sunt copleșiți. Încărcătura constantă de a duce totul singuri poate deveni epuizantă.
5. Greșelile sunt inacceptabile.
Fiecare copil face greșeli, dar atunci când acestea sunt întâmpinate constant cu critici dure sau dezamăgire, copiii pot ajunge să creadă că sunt mereu o problemă pentru cei din jur. În loc să considere greșelile ca pe oportunități de a învăța, ei le percep ca dovezi că ceva nu este în regulă cu ei. Chiar și greșelile mici pot părea mult mai mari decât sunt în realitate. Ca adulți, devin foarte sensibili la posibilitatea de a fi greșiți, chiar și atunci când nimeni altcineva nu o observă.
Își pot repeta conversațiile în minte ore întregi, întrebându-se dacă au spus ceva greșit sau dacă au supărat pe cineva. Această auto-monitorizare constantă poate fi epuizantă. Realitatea este că toată lumea face greșeli, iar relațiile sănătoase au loc pentru imperfecțiune, mai ales când ești un copil nou în această lume.
6. Iubirea și atenția sunt recompense pentru un comportament bun.
Copiii se dezvoltă cel mai bine atunci când cred că sunt valoroși pentru cine sunt. Dacă afecțiunea sau aprobarea depind de un comportament bun sau de realizări înalte, ei pot ajunge să creadă că trebuie să își câștige locul în fiecare relație. Acest lucru poate duce la comportamente de a plăcea oamenilor, fără ca ei să își dea seama. Fac eforturi mari pentru a nu dezamăgi pe nimeni, având o teamă profundă că greșelile ar putea să le coste iubirea sau acceptarea.
Această convingere poate face dificilă acceptarea bunătății. În loc să presupună că merită îngrijire, ei se tem că cer mai mult decât au câștigat. Complimentele pot fi incomode, iar gesturile de bunătate pot să le lase impresia că cineva are așteptări în schimb. Se simt mai confortabil oferind decât primind, deoarece dăruirea le este familiară, în timp ce primirea le pare vulnerabilă.
Vestea bună este că, prin relații mai sănătoase și prin compasiune față de sine, oamenii pot învăța treptat că a ocupa spațiu și a se sprijini pe alții sunt părți normale ale experienței umane.
