Magnifice, fantastice, sorănic: editorial
Termenul „soranique” nu se găsește în limba franceză, dar, după recentele performanțe remarcabile ale jucătoarei românce Sorana Cîrstea la Paris, acesta ar trebui inclus în Dicționar. Sorana a atins un nivel de excelență, jucând aproape fără greșeli.
În ultimele confruntări, a câștigat două meciuri consecutive, unul cu nemțoaica Lys în turul II și altul cu Sierra din turul III, fără a ceda vreun ghem. La 36 de ani, românca se dovedește devastatoare, având o mobilitate care amintește de anii tinereții, mai ales de 19 ani, când a ajuns pentru prima dată în sferturile de finală la Roland Garros.
Evidentă este și eficiența sa, având doar 9 erori neforțate în meciul cu Sierra și 13 cu Lys. Serviciul său este excepțional, cu un procent de 92% puncte câștigătoare cu primul serviciu contra Efremovei și 90% cu Sierra. Sorana se mișcă cu o agilitate deosebită, lovește mingea cu ușurință și precizie, apără cu intensitate și transformă atacurile adversarelor în puncte pentru ea.
Pe parcursul meciurilor, se poate observa și acea bucurie juvenilă pe care o emană. Această atitudine sugerează „je suis Sorana, îmi place sportul ăsta, mă distrez grozav, nu contează cu cine joc, haideți să ne bucurăm împreună”. După victoria obținută împotriva Sabalenka la Roma, un gând îndrăzneț mi-a trecut prin minte: ar putea Sorana să ajungă, la 36 de ani, în finala unui Grand Slam, vis pe care l-a urmărit întreaga viață?
Chiar dacă unii ar putea considera că era prematur să ne gândim la acest lucru, evoluțiile recente ale Soranei ne permit să visăm. Merită cu adevărat o finală de Grand Slam. Talentul ei înnăscut, dedicarea de peste 30 de ani în acest sport, stilul său de joc uneori fascinant și forma arătată în acest an, inclusiv victoria împotriva numărului 1 mondial, Sabalenka, sunt argumente puternice în favoarea ei.
Dacă acest vis se va încheia mai devreme, măcar vom ști că a fost un parcurs frumos, unul pe care nu-l vom uita atunci când ne vom trezi.
