Copiii crescuți în anii ’70 și ’80 au învățat cinci tipuri de iubire dură care îi fac rezilienți
Am crescut în anii ’70 și ’80, o fereastră ciudată și irepetabilă de timp.
Am fost copii lăsați liberi înainte ca termenul să devină o expresie la modă. Aceasta a însemnat după-amiezi lungi fără ecrane sau structură. Am învățat să ne facem singuri activități. Dacă spuneam „Mă plictisesc”, imediat ne aștepta o muncă neplăcută, cum ar fi să pliem rufele sau să spălăm vasele. Așa am învățat că plictiseala nu trebuie anunțată. Copiii din acea perioadă și-au rezolvat singuri problemele. Nu aveam sporturi organizate sau activități planificate. Trebuia să inventăm după-amiezi întregi din nimic.
Am citit cărți, am construit castele din Lego și din noroi, am pedalat ore întregi și ne-am pierdut în propriile creații. Am învățat să creăm sens din aer pentru că era necesar. Cercetările sugerează că jocul necontrolat în copilărie dezvoltă funcții executive mai puternice și creativitate, împreună cu abilități de rezolvare a problemelor. Acest lucru explică de ce copiii crescuți în anii ’70 și ’80 sunt atât de rezilienți și creativi. Ca adulți, putem rezolva problemele noastre și nu înghețăm când nu ne spune nimeni ce să facem în continuare.
Copiii crescuți în anii ’70 și ’80 au învățat cinci tipuri de iubire dură care ajută la explicarea rezilienței lor:
1. Am fost liberi să ne asumăm propriile riscuri. Ne-am cățărat în copaci prea înalți, am sărit de pe stânci în ape de adâncime îndoielnică, am mers cu biciclete fără căști și am experimentat cu artificii. Fără părinți supraveghetori. Fiecare genunchi zgâriat, os rupt și aproape accident ne-a învățat ceva vital. Studiile sugerează că copiii care experimentează riscuri fizice în timpul jocului dezvoltă o evaluare mai bună a amenințărilor și un nivel de anxietate mai scăzut mai târziu în viață.
2. Copiii crescuți în anii ’70 și ’80 au fost lăsați să stea singuri cu gândurile lor. Mulți dintre tinerii de astăzi nu înțeleg confortul solitudinii. Noi am petrecut ore în camerele noastre, ascultând albume. Am învățat să prețuim timpul petrecut singuri cu propriile noastre gânduri. Asta ne-a ajutat să procesăm și să ne imaginăm. Nu ne-am distrat cu scroll-ul pe telefon.
3. Am fost învățați să facem ceva din nimic. Într-o lume plină de zgomot constant, noi am învățat că plictiseala nu este o urgență. De aceea putem aștepta în liniște fără a ne pierde cumpătul.
4. Copiii crescuți în anii ’70 și ’80 au învățat să aștepte. Nu exista satisfacție instantanee. A trebuit să așteptăm să vedem emisiunile preferate, să așteptăm zile întregi pentru fotografii. Studiile sugerează că învățarea să aștepți și să tolerezi frustrarea fără recompensă imediată este legată de un control mai bun al impulsurilor și de o reglementare emoțională mai bună.
5. Am fost învățați să ne descurcăm singuri. Ne lăsau să ieșim dimineața cu un singur principiu: să fim acasă înainte de căderea întunericului. Nu existau verificări sau urmăriri. Părinții noștri ne-au încredințat că suntem capabili. Aceasta a fost o parte importantă a dezvoltării noastre.
